Am primit un email. Cine nu primeste în ziua de azi emailuri? Primeste si vecinul meu de palier, primesc locuitorii de pe strada mea, primeste protopopul si chiar vodã… pardon am vrut sã zic fostul tovarãs Bãsescu dar dupã cum se stie, functia bate gradul, asa cã m-a luat gura pe dinainte si i-am spus functia. Emailul era de la o gazetã si se pare cã însusi seful cel mare a ordonat sã-mi fie trimis poate ca pedeapsã, fiindcã pânã acum fiecare mergea bine mersi pe cãrarea lui, mieii zburdau pe câmpii, ciocârliile cântau dimineata si la apus, iar toate râurile alergau cãtre mare. Era un fisier pdf asa cã am asteptat mult, mult pânã s-a deschis ceva si a apãrut minunea de gazetã adicã mai precis prima paginã, o paginã ce n-a vãzut nici Parisul, Tokio si Tombuktu la un loc. Dacã toti creatorii de kitsch-uri ar fi colaborat, tot nu ar fi dat la ivealã asa ceva. Toate culorile nu numai ale curcubeului ci toate de la fabrica de cerneluri colorate se lãfãiau în paginã precum culorile fustelor tigãncilor. Nu fuseserã uitati nici daltonistii fiindcã unele titluri erau scrise cu rosu pe culoare verde.
Violentat de tãria culorilor mi-am zis cã pânã si romanii îsi luau uneori inima-n dinti si mergeau mai departe la femei sub lozinca: „curajul nu-i necesar numai soldatului în luptã” si poate cã uitam urgent de sperietoarea asta gazetãreascã dacã nu-mi atrãgea atentia editorialul. Un editorial încadrat în chenar ca sã vadã tot românul cititor cã autorul cu pricina care-si pusese talentul la dispozitia noastrã, are ceva foarte, foarte interesant sã ne spunã. Mã intereseazã mai putin, chiar spre deloc, cine a mai fost arestat, care vedetã s-a dezbrãcat în piata publicã pentru a-si face reclamã, mã doare-n cot cã Rusia si China îsi întãresc fortele armate, dar când este vorba despre literaturã, gata, se schimbã foaia, ciulesc urechile si-mi ascut privirile.
Si în acest editorial tocmai despre asta era vorba. Era scris de un oarecare, semnat la sfârsit cu titlurile sale prof. dr., pretins mare scriitor a 14 cãrti (!?!), nu-i spun numele, nu pentru cã ar fi persoanã importantã (iaca scârt!), ce se dãdea de ceasul mortii sã ne lãmureascã el cam ce mare sculã pe bascula culturii vasluiene este si cât de mult valoreazã mãretia domniei sale în ecuatia literarã dacã nu a Universului mãcar a tãrii noastre nerecunoscãtoare, tarã care nu vede eforturile lui de a împinge bolovanul literar pe rampa realizãrilor culturale locale.
Are un punct forte el în orice scriere si asta se iteste imediat si în editorialul cu pricina. Primele douã fraze sunt mai de Doamne-ajutã cã apoi, Dumnezeu cu mila. În constructii lexicale de o prolixitate mo-nu-men-ta-lã încearcã si reuseste pe deplin sã ne nãuceascã de nu mai întelege nimeni nimic sau fiecare întelege ce vrea.
Fiindcã eu nu prea întelegeam ce voia sã spunã, l-am rugat pe vecinul meu de palier, scolit aproape doi ani la scoala profesionalã de tâmplari sã mã lãmureascã el fiindcã ar fi putut fi pe aceeasi lungime de undã cu editorialistul. A citit el îndelung si dupã ce s-a gândit o jumãtate de orã mi-a spus cu o expresie iluminatã pe chip: „E scris adânc!” (nu i-am mai spus cã-l parafrazeazã pe Jupân Titircã Inimãrea fiindcã oricum nu-l citise pe Caragiale). Editorialistul acesta (doctor în nu mai stiu ce, posibil în arta tãbãcirii pieilor de closcã) umblã de câtva timp valvârtej sã intre în Uniunea Scriitorilor si având bani dã tot felul de spectacole cu public în care cere explicit sã fie ridicat în slãvi. Sã luãm la întâmplare o mostrã de exprimare a acestuia care cicã este membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti si mâine-poimâine poate si membru USR „V-as ruga sã observati privirea noastrã: cei care de aici, nu plasati pe orbite nationale ori internationale, de aici au împins si acum tot asa, împing vagonul cultural pe sinele istoriei. Nu stiu care cercetãtor într-un institut bucurestean care si-a uitat obârsia nu pare nicicum stimulul important pentru lumea diversã a unui judet, unde numai cu rezonanta istoricã nu se poate trãi, afirma, impune.”
Ne pune sã observãm privirea lui (folosind pluralul majestãtii -privirea noastrã-) ca printr-o exprimare bolovãnoasã, lãlâie si împiedicatã la tot pasul, sã ne explice off-ul lui. Dar nu asta este ceea „pohteste” el! De abia de aici începe sã se întrevadã imensa adâncime a putului gândirii sale. Vrea sã ridice omul cicã un monument, asa vede el ceea ce i-a fãtat mintea într-o perioadã de colaps prelungit al neuronului proprietate personalã folosit la gândirea scriitoriceascã, monument numit Curentul Cultural – Informational Vasluian care este o sintagmã cu sens foarte ciudat, o sintagmã care dacã nu ar fi provenit de la cineva slab de a întelege semantica profundã a unor cuvinte obisnuite ar fi crezut cã a fost menit doar sã punã mintea cuiva pe bigudiuri pentru a dezlega misterul acesta de alãturare a douã fenomene ale societãtii umane în dorinta de a obtine ceva nou (ca spre exemplu: cal  mãgar â catâr). Ne spune el mai la vale cã monumentul acesta va fi o carte în care vor putea accede doar cei alesi. De el bineînteles. Si ca toatã lumea sã înteleagã limpede cã el este seful, pune si conditiile în care profanii doritori de a fi încastrati în placa monumentului trebuie obligatoriu sã le îndeplineascã. Unele parcã tin de „noaptea mintii” (dupã cum plastic se exprimã un cunoscut comentator TV). Sã luãm una din conditii pe care trebuie s-o aibã „candidatul” la nemurire: „- Suprafatã (personalã) socialã pe durate de timp (functii, arii, rezultate)”. Am preluat citatul exact, cu punct si virgulã pentru a nu altera în vreun fel mostra (vecinul meu ar spune: monstra) de gândire a domnului prof. dr. Cutare, semnatarul editorialului cu pricina.
Deci, vã rog domnilor, ajutati-mã si pe mine sã-mi calculez suprafata (personalã), pe durata copilãriei, a tineretii si a perioadei actuale fiindcã vreau si eu sã intru în cartea ceea mo-nu-men-ta-lã. Dacã mã ajutati, drept pedeapsã vã dau adresa de email al tipului cu pricina.
Emil Titoianu
Vaslui
