Bãtrânete, haine grele
NECÃJITI Maria si Gheorghe Tremurici reprezintã imaginea fidelã a bunicilor nostri, ai tuturor. Blânzi, buni, rãbdãtori, dar bãtrâni si plini de suferinte, într-o astepare continuã ca pe poartã, mãcar din când în când, sã le intre copiii, nepotii. Povestea lor este însã mult mai tristã decât a altor bunici. Singuri pe lume, acestia nu au fost binecuvântati cu urmasi cu toate cã si-au dorit, drept dovadã, casa lor este ticsitã cu jucãrii pe care bãrbatul le-a strâns de-a lungul vietii. „Astept sã-mi vinã nepoatele – fiicele fratilor – sã se joace cu ele, desi sunt mari acum, or avea si copii”, ne-a spus acesta. Mãcinati de boli, în imposibilitatea de a se trata corespunzãtor din cauza unui venit mult prea mic, bãtrânii trãiesc de pe o zi pe alta într-o casutã dãrãpãnatã de pe strada Cãlugãreni. Pentru a câstiga un ban în plus, cei doi soti au gãsit o metodã ineditã, vând pescarilor amatori râme.
Întinsã pe un pat vechi în dreptul singurei ferestre din încãpere, Maria Tremurici pare chiar mai palidã decât este în realitate din cauza razelor de luminã care pãtrund prin perdea si cad peste corpul ei firav care îti lasã impresia cã te afli în fata unei fiinte imaginare. Slabã, cu pãrul alb, fãrã culoare, aceasta vorbeste cu greu, pe chipul ei citindu-se durerea si neputinta. Starea deplorabilã în care se aflã este cauzatã nu numai de vârsta înaintatã ci mai ales de bolile care o macinã si de lipsa unui tratament adecvat. Maria Tremurici a fost diagnosticatã în urmã cu mai multi ani cu Parkinson. Acestei maladii cumplite i s-au adãugat între timp altele. Am întrebat-o ce vârstã are dar, confuzã, nu a stiut sã ne rãspundã initial, dupã putin timp spunându-ne „M-am nãscut în noiembrie 1938. Asta înseamnã cã am 74. Nu-i asa?” Desi se prezintã mai bine, sotul ei, Gheorghe Tremurici, în vârstã de 80 de ani, are parezã pe partea dreaptã si se deplaseazã foarte greu. Singurele venituri ale celor doi bãtrâni sunt pensia de 350 de lei a bãrbatului si un ajutor social pe care îl primeste doamna Maria. În încercarea de a „rotunji” aceastã sumã acestia vând pescarilor râme, activitate din care mai scot pe lunã aproximativ o sutã de lei. Cei doi soti trebuie sã îsi cumpere medicamente, sã plãteascã chirie pe casa în care locuiesc si care nu le apartine, plus întretinerea. De multe ori, dupã ce îsi plãtesc datoriile si îsi cumpãrã medicamente, nu le mai ajung banii nici de mâncare. „Am lucrat în tinerete la Petrosani, pe Valea Jiului, la Uricani, apoi, mai bine de 20 de ani, am fost cosar la Goscom în Vaslui. Erau alte vremuri, atunci se trãia bine. Acum banul s-a devalorizat. E greu de noi, cã suntem bãtrâni. Când esti în etate si nu mai esti bun de muncã, trãiesti degeaba, te chinui. Veniturile noastre sunt pensia mea si ajutorul sotiei care a fost casnicã. Banii nu ne ajung asa cã mai fac si eu ce pot, vând râme. În lunile bune scot si un milion de lei. De ajutat nu are cine sã ne ajute, nu avem pe nimeni, doar niste nepoate care trãiesc în alte colturi ale tãrii. E dificilã viata si pentru tineri cã muncesc pe salarii mici. Pe vremea lui Ceausescu banul avea putere de cumpãrare, îti permiteai sã iesi la o fripturã, acum e lux”, ne-a povestit Gheorghe Tremurici.
„Nu avem copii, asa a vrut Dumnezeu”
Casa sotilor Tremurici este plinã de jucãrii, pãpusi, ursi de plus, care îti lasã impresia cã o puzderie de nepoti urmeazã sã nãvãleascã pe lângã usa subredã larg deschisã, semn cã lipsa unui urmas – copilul fiind o dorintã care a rãmas neîmplinitã – le-a semãnat în suflet amãrãciune. „Nu avem copii, asa a vrut Dumnezeu. La unii le dã prea multi si la altii deloc. Sotul meu a strâns toatã viata jucãrii si le-a adus acasã”, ne-a spus doamna Maria, cu tristete si regret. „Lasa cã nu o duc bine nici cei care au. Nu vezi ce grea e viata, e greu de tineri!”, a spus bãrbatul în încercarea de a-si consola sotia. „Astept sã-mi vinã nepoatele sã se joace cu ele, desi sunt mari acum, or avea si copii”, a adãugat acesta.
„Nu ne permitem sã mergem la spital”
Cei doi bãtrâni s-au cunoscut în anul 1959 dar si-au oficializat relatia abia în 1985. Dacã viata nu le-a dat copii le-a dat multi prieteni buni care din pãcate fie nu mai sunt în viatã, fie sunt prea bolnavi si bãtrâni pentru a se deplasa. Acum trãiesc din amintiri, peretii odãii în care îsi duc bãtrânetile fiind acoperiti cu fotografii din tinerete „Acolo eram eu tânãr. Vedeti ce chipes eram? Dincolo suntem cu fratii si cumnatii!”, ne-a informat domnul Gheorghe. Cea mai mare supãrare a bãtrânului este cã sotia lui nu primeste tratamentul de care ar avea nevoie. Femeia ne-a povestit cã desi a fost trimisã de multe ori la spital nu a avut bani sã se interneze. „Acum oriunde te duci trebuie sã ai bani. Dacã nu ai, nu se uitã nimeni la tine, mai ales dacã te vede bãtrân. Mi-a dat doctorul trimitere la Policlinicã si de acolo au zis sã merg la spital, dar nu am avut cum sã mã duc. O datã mã simteam foarte rãu si mi-a spus doctorita cã stau câte trei în pat, cã nu sunt locuri în spital. Asta este. Avem vreo cinci gãini pe care le tinem în cazul în care închid ochii sã aibã sotul sã dea de pomanã mãcar o masã. Noi nu mai avem la ce spera”, a încheiat Maria Tremurici.
