Luca Nistor ( 92 de ani) din Focsani a reusit sã supravietuiascã celor patru ani petrecuti într-un lagãr de rãzboi, chiar dacã asta a însemnat sã mãnânce carne de om si sã poarte lucrurile care oricum le prisoseau celor morti.
Luca Nistor a primit si anul acesta premiul de 500 de lei acordat de primãria judetului Vrancea pentru performanta de a ajunge la acestã vârstã, scrie monitoruldevrancea.ro. Ocazie cu care pensionarul a mai rãscolit încã o datã în cutia cu amintiri si le-a povestit celor veniti sã-l felicite ce tribut a trebuit sã plãteascã pentru a iesi cu viatã din lagãrul de la Bãlti, unde a fost închis la numai 20 de ani, la grãmadã cu ceilalti soldati.
„Am nimerit tocmai în încãierãrile de la Cotul Donului, unde cãlcam numai prin bãlti de sânge… Eram în rãzboi cu nemtii. Apoi ne-am retras. Ajunsesem la Iasi, la Spitalul Militar Copou când ne-au prins rusii. Si ne-au îngrãmãdit într-un bou-vagon (vagon de marfã -n.r.) si ne-au dus în Lagãrul de la Bãlti”, îsi aminteste bãrbatul.
Gardienii îi bãgaserã spaima-n oase, dar parcã cel mai tare se tema de pãduchi, armate întregi de paraziti, care se încãpãtãnau sã trãiascã indiferent cu ce solutii erau stropiti.
„Stãteam într-o baracã, iarnã, varã, tot acolo, cu paturi întinse de-o parte si de alta. Eram multi în ea, si colcãiau si fîsîiau pãduchii prin paiele alea de pe paturi si de pe jos, ca furnicile în musuroi… Dimineata, când ne ridicam din pat, ne curãtam fetele de pãduchi cu palmele… Ne-au trimis odatã rusii un butoi cu DTT, un praf cu care ne-am dat din cap pânã în picioare, iar hainele le-am pus la fiert într-un cazan. Si asa am mai scãpat de ei, dar nu de tot”, se îngrozeste si acum pensionarul.
“Stii ce mãnânci? Inimã de om”
Adevãrata provocare era însã sã gãsesti ceva de-ale gurii. Luca Nistor nici nu mai stia ce gust are carnea pânã nu i-a oferit o bucatã un tigan cu care era încarcerat. Mai târziu avea sã afle ce mâncase de fapt.
„Ne dãdeau de mâncare putin, si numai arpacas cu murãturi si cu varzã muratã. Eram flãmânzi mereu. Si sã vedeti ce s-a întâmplat, si n-am stiut noi decât când l-a prins. Era un tigan de la Ploiesti acolo cu mine în lagãr. Noi vedeam cã de câte ori veneau de scoteau mortii din barãci, el se ducea si-i bâjbâia. Avea un cutit palmat, le scotea inima si-o ascundea în buzunar. Când ajungeam toti la câmp si se fãcea focul, el tãia inima si o frigea asa, bucãtele, înfiptã în niste tepuse. Noi habar n-aveam ce e aia, era carne si asa ceva era de negãsit. Tiganu dãdea câte o bucatã la cine avea sã-i dea ceva în schimb, câte-o copeicã, vreo tigarã, ce avea omul… Si era acolo un basarabean care vorbea româneste. Mi-a zis într-o zi: «Stii ce mãnânci? Inimã de om! Cã uite ce face tiganu!». Si atunci m-am îmbolnãvit de tifos”
Odatã întors din lagãr, s-a fãcut frizer si s-a cãsãtorit cu Elena, fata care l-a fãcut sã mai uite de cosmarul rãzboiului. Dupã ce aleasa inimii lui s-a stins, a rãmas cu fiica lor Lucica, o educatoare care-i multumeste zilnic pentru dragostea si educatia oferitã.
EVZ.ro
