spot_img
spot_imgspot_img
18.3 C
Vaslui
17-mai-2024

Revolutia gazelor de sist. Anatomia unui dezastru (I)

- Advertisement -

Documentar de exceptie scris de un profesor român în America

Ovidiu Hurduzeu

Ca si când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Rosia Montanã nu ar fi fost de ajuns, asasinii economici, interni si externi, ai României au mai tras câteva gloante în trupul muribund al tãrii noastre – ca sã fie siguri cã victima chiar nu mai miscã. De data aceasta arma folositã este fracturarea hidraulicã. Dacã în cazul Rosia Montanã au actionat neglijent, nu le-a pãsat sã facã pierdutã arma crimei si sã steargã amprentele, în afacerea gazelor de sist se lucreazã profesionist, cu pistolari deghizati în negustori de iluzii din Vestul Sãlbatic. Prin propagandã si tactici psihologice, demne de o veritabilã actiune de psy-ops, crima comisã a fost transformatã în opusul ei: o operatiune de salvare a României din ghearele petro-imperialismului rusesc.

Au fost reactivate mai întâi mituri si reflexe conditionate menite sã influenteze emotiile si comportamentele populatiei (potential) insurgente. Existã termeni si sintagme care provoacã o reactie colectivã previzibilã. În cazul gazelor de sist, sintagma „independenta fatã de gazul rusesc” declanseazã un reflex conditionat de respingere a „dusmanului de la est”. Odatã reactivat acest reflex în mentalul românesc, orice enormitate debitatã în legãturã cu „independenta fatã de gazul rusesc” va fi acceptatã neconditionat de cãtre publicul larg. Un titlu ca „Miza gazelor de sist: Rusii vor avea pierderi uriase dacã România devine independentã energetic” (ziare.com) nu urmãreste sã ofere o informatie realã, ci sã stârneascã o reactie emotionalã. Nu numai cã ne vom cîstiga independenta fatã de gazul rusesc, dar vom produce dusmanului si „pierderi uriase”. Termenii nu au nimic din rigoarea datelor economice, trimit însã subliminal la istoria rezistentei noastre în fata asupritorului bolsevic. Cât pierde Gazprom în eventualitatea unei independente românesti fatã de gazul rusesc ne-o spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova si României reprezintã 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom. În conditiile în care, în prima jumãtate a anului 2013, cererile de gaze din Europa cãtre Gazprom au crescut cu 10%, cota de 0,6% poate fi redistribuitã de Gazprom fãrã probleme Turciei sau Germaniei, tãri aflate în plinã expansiune economicã”.

Hotãrâte, probabil, sã-i producã Rusiei „pierderi uriase”, guvernele bãsesciene au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cãrui esec rãsunãtor a pus în evidentã latura lui… comicã. Iatã ce scria revista „Forbes” în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplã conductã pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit sã demonstreze unitatea europeanã împotriva manipulãrilor grosolane ale petro-imperiului condus de Putin. O comedie a erorilor, jucatã de nenumãrate ori, a demonstrat în mod concludent incompetenta si neputinta aproape comicã a Uniunii Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a avea o importantã strategicã. Nabucco a fost conceput ca un proiect în care europenii eficienti si moderni le vor arãta rusilor înapoiati cum se face treaba. În loc de o lectie datã rusilor, proiectul s-a dovedit o caricaturã”.

Sã tot fie o caricaturã pentru analistii de la „Forbes”, dar pentru România esecul este usturãtor. Mizând totul pe Nabucco, România a refuzat sã participe la constructia conductei South Stream. Dacã ar fi trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50% si ar fi scãzut preturile gazului furnizat României de cãtre Gazprom. „South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi putut trece prin România si care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei”, considerã analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni. România a rãmas însã pe peronul gãrii în vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii, croatii, macedonenii, grecii si turcii s-au instalat în vagoanele South Stream-ului. În contul cãlãtoriei, Gazprom oferã preturi stabile la gaz cu un discount de 10%. Sunt si alte avantaje. Constructia portiunii de conductã de pe teritoriul bulgãresc le va aduce vecinilor nostri venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaratiilor fãcute de ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a lucrãrilor). Pânã la urmã, România va trebui sã se pronunte „în favoarea South Stream, pentru cã altã alegere nu are” socoteste analistul azer Ilgar Velizade, citat de agentia Regnum.

Nu are alegere?! O manipulare ruseascã! strigã la unison aceiasi politicieni care au aplaudat proiectul Rosia Montanã. Cum sã rãmânã România de cãrutã? Nici nu-si dãduse Nabucco obstescul sfârsit, cã negustorii de iluzii s-au nãpustit sã ne vândã „ulei de sarpe” pentru vindecarea betesugurilor energetice. Leacul miraculos, pretind negustorii, nu trebuie importat de la „dusmani”, cãci îl avem noi însine din belsug. Numele lui: gazul de sist. Este tot gaz natural, numai cã se comportã putin mai ciudat (de aici denumirea de gaz neconventional): stã îngropat la mare adâncime, la vreo doi kilometri sub terenurile agricole si gospodãriile tãrãnesti, sub pânza freaticã. Captiv în rocile de sist, nu vrea sã iasã la suprafatã decât fortat prin fracturare hidraulicã. Cum tehnologia miraculoasã o detin negustorii din Vestul Sãlbatic, ei vor scoate gazul nostru din mãruntaiele pãmântului si tot ei or sã ni-l vândã, la preturile de pe piata mondialã! Gazul va fi ieftin ca braga, asa cum este în prezent în Statele Unite.

Ceea ce urmeazã, dragi cititori, nu veti afla din pliantele si prezentãrile în power point ale expertilor în comunicare. Și nici din gura celor care le permit negustorilor de aiurea sã fractureze din teritoriul tãrii oricâte hãlci ar vrea.

Pentru a elibera gazul, rocile putin poroase din zãcãmintele de sist trebuie mai întâi „fracturate” prin injectarea, la mare presiune, a unei cantitãti enorme de apã amestecatã cu peste 500 de substante toxice si poluante. Cantitatea colosalã de apã otrãvitã – cam 19 milioane de litri de apã sunt necesari pentru fracturarea unei singure sonde – revine într-o proportie însemnatã (între 30-70%) la suprafatã, unde începe apoi odiseea depozitãrii si tratãrii ei. Nu este vorba de ceva în genul apei reziduale menajere, ci de un cocteil de substante radioactive si superpoluante, majoritatea tinute secrete (din cauza adâncimii la care se foloseste, apa rezidualã de fracturare este contaminatã radioactiv). Cum planul este ca România sã fie împânzitã cu sonde, la o ratã de 5-6 sonde pe kilometrul pãtrat, nu-i greu de imaginat câte bazine descoperite de colectare a lichidului rezidual toxic vor exista. Nu este deloc exclus ca, pentru a maximiza profitul, parte din lichidul rezidual sã fie deversat, pe sest, direct în râurile sau pe ogoarele patriei. S-a întâmplat în SUA, de ce nu s-ar întâmpla în România, unde fracturistii sunt, dupã toate evidentele, deasupra oricãrei legi ? Oricum, statiile de tratare a apelor reziduale din România nu au capacitatea de a epura asemenea cocteiluri ucigase. Iar îngroparea lor în subsol (o metodã larg folositã) va polua mai devreme sau mai târziu straturile de apã freaticã. Dacã la Rosia Montanã proiectul minier va concentra cianura într-un imens lac otrãvit, exploatarea gazului de sist va dispersa o otravã, la fel de puternicã, pe sute de kilometri pãtrati, afectând profund sãnãtatea a zeci sau chiar sute de mii de români, flora si fauna sãlbaticã, terenurile agricole si animalele domestice. Si, mai ales, va lãsa o mare parte a României fãrã apã potabilã. (Acesta este doar unul dintre multiplele dezastre ecologice pe care le poate provoca fracturarea hidraulicã.)

Gogoasa „independentei fatã de gazul rusesc” nu oferã totusi suport propagandistic suficient pentru a justifica un act de vandalism ecologic de asemenea proportii. Pentru a anestezia complet opinia publicã româneascã trebuia cultivatã admiratia neconditionatã fatã de mitul „revolutiei gazelor de sist” din SUA.

În esentã, noul mit american se rezumã la câteva formulãri socante: 1) gazul de sist schimbã regula jocului; 2) datoritã fracturãrii hidraulice SUA vor avea între o sutã si douã sute de ani gaz ieftin si abundent; 3) SUA au descoperit echivalentul în gaz a douã Arabii Saudite; 4) SUA sunt pe cale sã-si cîstige independenta energeticã; 5) revolutia gazului de sist va produce o iminentã renastere industrialã. Repetate neîncetat, ca într-un ritual magic, aceste baliverne au menirea sã anihileze orice criticã rationalã si sã incrimineze reactiile naturale de respingere ale populatiei. Prin bine cunoscutul procedeu copy-paste, propagandistii din România au preluat lozincile americane si le-au potrivit ca nuca în perete. Efectele sunt de-a dreptul rizibile: „România – viitorul Dubai al Europei?” (Bogdan Chirieac), „100 de ani de industrie de gaze în România” (revista Partener), „Valorificarea gazelelor ieftine neconventionale ar putea ajuta la reindustrializarea României” (Iulian Fota, consilier prezidential pe probleme de securitate).

Mioritica „revolutie a gazului de sist” se anuntã a fi o glumã macabrã, un act de sabordare a viitorului tãrii, o amenintare gravã la adresa democratiei si a drepturilor umane fundamentale: inviolabilitatea proprietãtii private, dreptul la apã curatã si hranã sãnãtoasã. Asa cum esenta criminalã a comunismului nu poate fi înteleasã fãrã o analizã a ceea ce s-a întâmplat în Rusia bolsevicã, tot asa nu vom realiza dimensiunile dezastrului ce ni se pregãteste dacã nu stim ce a însemnat în realitate „revolutia gazului de sist” din Statele Unite. Se impune, prin urmare, o dez-vrãjire a „miracolului american”.

Cei „o sutã de ani de gaz natural” din SUA sunt meniti sã umfle o nouã bulã, poate mai devastatoare decât cea imobiliarã si, în paralel, sã ofere un colac de salvare uneia dintre cele mai murdare si retrograde (la propriu si la figurat) industrii ale lumii contemporane: industria hidrocarburilor neconventionale (gaz si petrol de sist, nisipuri bituminoase).

Se pune întrebarea fireascã: cum au reusit exagerãrile si minciunile lobbyistilor si altor sustinãtori ai acestei industrii sã fie crezute de o mare parte a publicului american? Campaniile agresive de PR ne oferã un rãspuns partial. Altã explicatie ne este datã de refuzul politicienilor, mass-mediei si chiar al multor cetãteni de rând de a accepta moartea visului american. „Revolutia gazului de sist” este paiul de care se agatã cei care nu înteleg cã jocul s-a terminat. Supercomplexa civilizatie americanã, construitã pe hidrocarburi ieftine si abundente, se aflã în moarte clinicã si nici un remediu fantezist, precum titeiul si gazul de sist nu poate mentine status quo-ul. În cartea „Too much Magic: Wishful Thinking, Technology and the Fate of Nation” (Prea multã magie: sperante desarte, tehnologie si soarta natiunii), James Howard Kunstler scrie cã „boom-ul gazului si titeiului de sist aratã cât suntem de disperati noi, în economiile industriale, sã continuãm modul de viatã bazat pe combustibilii fosili si câte alte resurse (otel, investitii de capital) suntem pregãtiti sã cheltuim pe orice ne promite o posibilã prelungire a confortului nostru”. Chiar dacã „nu vrem sã ne gândim la o asemenea situatie”, remarcã acelasi autor în articolul „Timpul închipuirilor”, „restrângerea permanentã a tehno-industrialismului este necesarã deoarece principalul combustibil care alimenteazã motoarele sale e tot mai putin si mai scump, chiar prea scump pentru a mentine în stare de functionare infrastructura Statelor Unite”.

Au existat momente în ultimii 20 de ani când societatea americanã, fortatã de realitãtile din sectorul energiei, a fost pe punctul de a recunoaste adevãrul despre combustibilii fosili. Pe la începutul anilor 2000, lucrurile au luat însã o întorsãturã neasteptatã, care a exacerbat din nou iluziile si sperantele false.

Scãderea îngrijorãtoare a productiei conventionale de gaz natural si cresterea dramaticã a preturilor la acest combustibil au fost principalii factori care au creat motivatia necesarã pentru aplicarea la scarã comercialã a fracturãrii hidraulice. A extrage gaz din zãcãminte de sist fusese considerat, pânã atunci, o întreprindere prea putin atrãgãtoare din punct de vedere comercial.

Iatã cum descrie Richard Heinberg, în cartea „Ulei de sarpe”, începuturile „revolutiei gazelor de sist”: „Companii mici si mijlocii au împânzit zonele cu sisturi din Texas, Louisiana, Arkansas si Pennsylvania, au luat bani cu împrumut, au încheiat contracte de închiriere a terenurilor si într-o perioadã de timp scurtã au sãpat zeci de mii de puturi. Rezultatul a fost o bulã enormã produsã de noua productie de gaz natural. Pe mãsurã ce furnizãrile de gaz cresteau, cititorii de prompter (care afisa textele oferite de industria extractivã) si politicienii au început sã trâmbiteze perspectiva a «o sutã de ani de gaz natural» care «vor schimba regula jocului»”.

„Revolutia sisturilor” este o „bonanza temporarã” (J. David Hugues), un fenomen tipic de „avânt si prãbusire”. S-ar fi fâsâit rapid, precum lichidul dintr-o cutie de Coca Cola la douã minute dupã ce-ai deschis-o, dacã bula nu ar fi fost mereu alimentatã de capitalul bãncilor de investitii si de subventiile masive oferite fracturistilor de cãtre guvernul federal si unele state americane. Ca nu cumva flacãra „revolutiei” sã se stingã, firmelor de exploatare li s-au acordat importante derogãri de la normele ecologice. Printr-un lobby intens si un mic ajutor de la vicepresedintele american Dick Cheney (fost presedinte, înainte de campania electoralã din anul 2000, al firmei Halliburton), exploatarea prin fracturare hidraulicã a obtinut „derogarea Halliburton” de la legea federalã care vegheazã asupra calitãtii apei de bãut (Clean Water Act). Drept urmare, fracturistii nu au mai fost obligati sã dezvãluie substantele toxice interzise pe care le folosesc. (Cum ar putea fi tratate în uzinele de epurare ale oraselor niste substante… secrete?)

Dar nu numai substantele toxice folosite au rãmas secrete. Investitorului naiv i s-a ascuns faptul cã exploatarea gazelor de sist rãmânea, în ansamblul ei, o afacere financiar neviabilã. Este adevãrat cã indivizi de teapa lui Aubrey McClendon, fostul presedinte al companiei Chesapeake, s-au îmbogãtit, dar… atentie! nu din vânzarea gazului ci din operatiuni speculative adiacente, cum ar fi vânzarea contractelor de concesiune a terenurilor. În iunie 2012, la New York, Rex Tillerson, presedintele ExxonMobil, a declarat în cadrul prestigiosului Consiliu pentru relatii externe: „Ne dãm si cãmasa de pe noi (ca sã exploatãm gazul de sist). Nu cîstigãm nici un ban. Suntem îndatorati pânã peste cap”1.

Dacã afacerea gazelor de sist este o afacere comercialã esuatã în SUA – care sunt cauzele acestui esec? Douã ar fi cauzele majore: una tine de domeniul geologiei, cealaltã de sectorul financiar-bancar.

Exploatarea gazelor de sist suferã de sindromul Reginei Rosii (dupã o replicã rãmasã celebrã a personajului Regina Rosie din „Alice în Tara din Oglindã” de Lewis Carrol: „Trebuie sã fugi cât poti de mult ca sã rãmâi în acelasi loc”). Fracturistii sunt obligati sã foreze într-un ritm frenetic un numãr din ce în ce mai mare de sonde doar pentru a extrage aceeasi cantitate de gaz. Rata declinului la sondele de sist este de 63-85% în primul an (fatã de 25-40% la gazul conventional); cele mai productive sunt secãtuite dupã 5-6 ani de exploatare (fatã de 20 de ani la gazul conventional). În plus, vastele formatiuni de sist s-au dovedit a fi sãrace în „locuri dulci” (sweet spots), zone unde sondele sunt într-adevãr productive. În ciuda freneticei „revolutii a gazului de sist”, Statele Unite nu au putut sã atingã nici pe departe vârful productiei din anul 1973. Despre ce independentã energeticã vorbim?!

Sindromul Reginei Rosii a mãrit dramatic costurile de forare si operare pentru cã i-a obligat pe fracturistii sã dea în exploatare un numãr foarte mare de sonde – douãzeci de mii de sonde aditionale într-o perioadã de zece ani (3-10 milioane dolari per sondã). Dar mai mult decât de geologie, ei au fost mânati de la spate de bãncile de investitii.

Sã ne amintim ce a spus presedintele lui ExxonMobil: „Suntem îndatorati pânã peste cap”. Bãncile profitã oricum de pe urma „revolutiei gazului de sist”. În faza de avânt, prin vinderea actiunilor la companiile supracotate la bursã iar în cea de spargere a bulei, când companiile se prãbusesc, profitã mai ales de pe urma fuziunilor si achizitiilor.

Adevãrul, de putini stiut, este cã Wall Street-ul a promovat bula gazului de sist. Într-un articol de investigatie din „New York Times”(„Dupã boom-ul gazului de sist”, 20 octombrie 2012), Clifford Krauss si Eric Lipton au dezvãluit modul în care „finantarea creatoare” i-a fortat pe fracturisti sã tot sape noi sonde chiar dacã fiecare nouã sondã însemna pentru ei o pierdere financiarã: „Precum recenta bulã a creditului imobiliar, avântul si prãbusirea (boom and bust) din cadrul afacerilor cu gaz de sist este generat în mare parte de ingineriile financiare ale bãncilor de investitii precum Goldman Sachs, Barclays, Jefferies & Company”.

În raportul „Sistul si Wall Street-ul: A fost orchestratã scãderea preturilor la gazul natural?”2, Deborah Rogers, fost consultant financiar pe Wall Street si membru al Consiliului consultativ al Bãncii Rezervelor Federale din Dallas între 2008 si 2011, analizeazã asa-numita „co-dependentã” toxicã dintre marile bãnci de investitii si operatorii de gaz si petrol de sist. Rogers este de pãrere cã supraproductia de gaz a fost în mare parte orchestratã „pentru a atinge tintele de productie ale analistilor financiari si pentru a furniza banii cash necesari mentinerii pozitiilor imprudente ale operatorilor”. Când pretul gazului natural s-a prãbusit, „Wall Street-ul a început sã încheie tranzactii prin care activele companiilor de gaz de sist aflate în dificultate au fost transferate marilor jucãtori ai industriei. La numai câteva luni, astfel de tranzactii s-au dovedit a fi toxice, rezultatul fiind o renuntare masivã la activele de gaz de sist. În plus, bãncile au avut un rol primordial în inventarea unor produse financiare complicate precum PVP-urile (volumetric production payments); în ciuda lipsei evidente de cunostinte solide ale multor investitori si a riscurilor exploatãrilor de sist, aceste produse au fost ulterior vândute unor investitori precum fondurile de pensii. Mai mult, contractele de concesionare au fost puse la un loc, incluzând în acelasi „pachet” zone fãrã rezerve certe, toate vândute într-un proces foarte asemãnãtor celui prin care, înainte de 2007, instrumentele financiare de credit, garantate de fonduri de ipoteci (mortgage-backed securities) au fost vândute în baza unor active imobiliare îndoielnice”.

Majoritatea analistilor independenti considerã cã, începând cu 2017, exploatarea gazelor de sist din SUA va intra într-un rapid si ireversibil declin. „Revolutia” se va încheia probabil la fel de brusc precum a început. Dezastrul ecologic, social si economic lãsat în urma ei este deja o altã poveste.

România, însã, pare nerãbdãtoare sã preia stafeta esecului american.

(Material preluat de pe site-ul www.cotidianul.ro)

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.