NELUTU

POVESTIRI ADEVÃRATE

Nu-si amintea sã-l fi mângâiat nimeni, niciodatã ! Fulguia de câteva ore, iar lumina palidã a becurilor de la stâlpi albãstrea totul în jur. Cîtiva câini se hârjoneau pe median, iar de-a lungul strãzii, pe-o parte si pe alta, masini brumate sedeau parcate haotic, ca într-un abandon programat. Ici, acolo, din ce în ce mai rar, trecãtori grãbiti, încãrcati cu pungi colorate si pachete dolofane se îndreptau înfrigurati spre casele lor.

Se fãcuse frig. O bãtrânã îl echipase bine pe Nicusor, în urmã cu câteva zile. De la rãposatul ei sot, doamna Adela Silion, avea „în stoc” haine militare de tot felul, haine cu care, metodic si cu severitate îi îmbrãca pe copii strãzii. Nicusor avea acum o pereche de bocanci grei, tintati, uriasi, veston si un randon lung pânã-n cãlcâie, cãlduros si, platosã, în acelasi timp, împotriva câinilor haini si din ce în ce mai multi.

- Da, asa-i acum, oftase cu nãduf Adela Silion, copiii sunt ai strãzii, iar câinii sunt comunitari …!

Constatãri. Nicusor trãia în stradã de la cinci – sase ani, de pe vremea când, ilustra lui mamã plecase cu-n handralãu musculos si parsiv spre Italia, lãsându-i pe ei, cei trei frati, toti bãieti, în grija sortii. Bunã soartã ! Pe Sorin l-au înfiat niste irlandezi fãrã copii, Tudor se scufundase în autism, rãmas singur cu lumea lui, într-un centru de plasament, asa cã, s-ar pãrea, inadaptat nu era decât el, stãpân pe sine, „liber” în canalizarea sa, alãturi de altii ca el, fãrã acte, fãrã stãpân, al nimãnui.

Ceilalti „locatari” ai bârlogului puturos în care zãceau ca larvele în aburi soiosi erau prin obor, locul cel mai aglomerat joia, zi de târg. Bãietii perforau buzunarele târgovetilor si, rar se-ntâmpla sã se întoarcã, seara, cu mâinile goale. În rest, viatã de câine. Haleau ce-aruncau altii, primeau bãtaie de la toti, de la cei mai mari, aidoma lor, de la politisti si trecãtori, iar pedofilii îi urmãreau ca pe briliante.

Nicusor adormi horcãind. Adormi îmbrãcat, în tinuta de majur rãmasã de la Toader Silion. Adormi flãmând si nu visã nimic pânã înspre ziuã. De obicei, cei ce scriu acest gen de literaturã l-ar imagina pe Nicusorul de pretutindeni visând case luminate, încãltãri doldora de dulciuri si jucãrii, jinduind la ce au altii. Cum operez cu date reale, Nicusor despre care scriu, nu-si imaginã nimic, nu astepta nimic, în afarã de lumina zilei.

Bãiatul auzise de Sfântul Nicolae. Stia cã azi copiii primesc daruri si nuiele simbolice, pe care, întelegãtori, pãrintii le frâng pe genunchi. Ridicã prudent capacul masiv de fontã si tîsni rapid într-un colt de stradã. Ninsese toatã noaptea. Zãpada moale scârtia sub rotile masinilor grãbite. Încã mai ningea. O echipã de televiziune filma un politician milos tare, care împãrtea pungi cu însemnele unui partid, pungi în care avea bunãtãti de sezon, unor copii îmbujorati, în curtea unei grãdinite.

Nicusor ezitã o clipã, descumpãnit pe trotuar. Fluturã cu mâna spre copiii curat îmbrãcati si simti ca un ciocan în piept izbitura portii pe care unul dintre organizatorii ceremoniei o asezã între el si grãdinitã. Forfotã mare în curte, fotografii de grup si declaratii ale celor cu darurile. În stradã, nãucit de aerul tare al iernii, Nicusor îsi târa bocancii mari si scofâlciti spre oras. Acolo, bãnuia el, putea fi, amestecat, atât iadul, cât si Raiul. Si ninge, ninge, ninge !

CORNELIU BICHINET