spot_imgspot_img
10.7 C
Vaslui
20-apr.-2024

Mânzul

- Advertisement -

Mã trudesc de cîtiva ani buni sã scriu aceastã prozã care, sper acum, sã nu fie prea lungã, dar nici scurtã si, mai ales, s-o poatã citi si copiii mei, rãtãciti amândoi printre capcanele si meandrele calculatorului. Este sâmbãta de dinaintea Pastelui. Ieri am fost cu feciorul meu, cãruia-i mijeste binisor mustata, pânã la Vladia, la pãrinti. I-am gãsit bine si, ca altãdatã, când eram de vârsta bãiatului meu, m-am întâlnit la poartã cu prieteni din copilãrie si câteva neamuri. Am cinstit chiar un pahar de vin, cu cineva care-l tinuse pe tata în reclamatii toatã viata. Omul, cotonog si însemnat dintotdeauna, s-a bucurat cã l-am omenit si-a plecat apoi spre casa lui, sontâc, sontâc, sontâc ! Fratele meu le-a scos celor doi pensionari, tatei si „prietenului” sãu de-o viatã, chiar si o fotografie, asa, ca pentru amintire, mormãind printre dinti, în acord cu mine, se-ntelege, care doar am strâns din sprâncene :

-Tu-ti mama mã-tii, de potlogar…!

Mã uit pe geamul casei mele din Negresti. Mi-e si mai dor de satul meu si de cei de acolo, acum, la o zi dupã întoarcerea de la Vladia. Vãd visinii plini de floare si lãstãrisul din curte înverzit. Sunt aici, la Negresti, doar fizic, însã gândurile si-o parte din suflet, poate chiar tot, hãlãduiesc prin Fundoaia, Râpa Beciului, Zânga si Cornestii copilãriei mele. Peste tot, chipul mamei, încã zveltã la saptezeci si sapte de ani, înjumãtãtitã trupeste dupã un post mare si lung, peste tot mersul vioi si apãsat al tatei, cu privirea lui albastrã spre zare, om care, la optzeci si patru de ani ai sãi, încã poate trece – doar în mintea lui – , unul din „tinerii” satului, plin acum de babe si mosnegi, uitati de vreme si, mai ales, uitati de cei rãzletiti si pierduti prin orasele tãrii sau, si mai rãu, în lumea largã…!

– Tatã, pleci în lume de-acum… Ai sã trãiesti printre strãini. Glasul tatei îmi este clar, desi de la discutia aceasta au trecut aproape patruzeci de ani. Pe noi, pe mine si pe mama ta, atât cât va hotãrî Dumnezeu, ne vei gãsi tot aici, la casa noastrã, în sat. Ascult si înteleg ce se petrece. Plec…! Pe unde vei fi, fã-ti prieteni, ajutã dacã poti, munceste si mergi la petreceri. Cununã si boteazã. Mai ales, asta s-o faci, încrestineazã copii, boteazã ! Ai sã vezi, vei avea surpriza ca, mai târziu, unii dintre ei chiar o sã-ti dea bunã ziua…!

– Chiar asa…!? am dat-o pe glumã.

– Chiar asa ! Nu te înhãita cu rãii si cu bârfitorii. Nu-i scãpa în ograda ta, cãci aceste douã categorii seamãnã bine între ele.

Scriu si zâmbesc. Cum credea tata c-o sã-l ascult eu orbeste !? Dacã mã uit în urmã – si am la ce -, viata mea i-o însiruire de erori, unele de-a dreptul catastrofale. Finii pe care i-am cununat – multisori -, s-au luat cu treaba si, cu mici exceptii, au uitat de noi. O sã le caut adresele pe la pãrintii lor si, promit, dupã Paste, o sã le scriu câte o scrisoare de multumire, pentru onoarea ce ne-au fãcut-o – mie si sotiei -, cã ne-au acceptat cu ani în urmã sã-i ducem spre altar…!

– Mamã, simte si Ileana lui Neculai Turcu, care m-a nãscut si crescut frumos, sã-mi zicã si ea ceva, vezi cã prin lume nu-i ca pe-aici, unde-i stii pe toti. Nu te lãuda cu ce ai, c-o sã-ti faci dusmani si din prieteni… Unora le crapã inima de ciudã numai cât te vãd trecând pe drum. Esti om cu carte. Sã stii cã cei cu carte nu prea-s iubiti de prosti…! He, hei, si-acestia din urmã-s atât de multi…!

Dupã atâta amar de vreme ar fi trebuit sã fiu fericit si înconjurat numai de prieteni. Da nu mi-am ascultat pãrintii, ca si voi, de altfel, cei care cititi aceste rânduri !

N-am înteles cã nu trebuie sã lasi rãii sã se-apropie de tine, n-am înteles cã în fata flãmândului nu trebuie sã arãti cã esti sãtul, în fata sãracului cã esti bogat, iar celui bolnav sã nu-i spui cât de sãnãtos esti tu si de zdravãn. Dacã o ascultam pe mama, nu m-as fi asezat niciodatã la masã cu cei care clefãie si sorbesc borsul de se aude pânã la Focsani, si-apoi se ung cu unturã pânã la urechi, înfulecã tot si parcã ti-ar lua si bucãtica ta ! Oricum, stiu pe unul mai hârsit ca mine care, când vrea sã cunoascã pe cineva îi aplicã testul „rachiul”, pahar la pahar, pânã cade primul. Eu vã sugerez, fãrã a avea pretentia sã mã ascultati, sã aplicati proba „borsului”. Dacã cineva vrea o functie mare, dã-i o strachinã cu bors dinainte ! Dacã face zgomot mare si plescãie, e clar, or e hãmesit, deci lacom, or e de-a dreptul mârlan. Dacã, în final, are tãietei pe barbã si pe cravatã, promovati-l pe loc, e bun de sef mare, chiar la judet, si-n mod cert, dupã ce l-ati ajutat, o sã vã facã zile fericite !

I-am încrestinat în aceeasi lunã pe amândoi. Pe Coco în Deltã, la Sfântu Gheorghe, chiar pe treisprezece ianuarie, când toti ucrainenii si lipovenii serbeazã trecerea dintre ani. Andrei Painschi este pescar de apã sãratã, si-mpreunã cu alti patru frati ai sãi, brãzdeazã marea cu sculele lor de pescuit si-ncearcã astfel sã izgoneascã sãrãcia din casele lor învelite cu stuf, asa cum au fãcut – fãrã izbândã însã -, atât pãrintii, cât si bunicii si toti ceilalti înaintasi ai lor.

Afarã-i ger, dar nu ca pe la noi, ca prin Moldova. Se-aude hula mãrii din toate directiile si parcã abia astepti sã se facã ziuã. Petrecere pe cinste. Bãrbatii, nodurosi si plini de energie, beau rachiul cam cum beau eu apa mineralã. Marusca, sotia lui Andrei s-a întrecut pe sine. Mesele sunt doldura de chefal, calcan, scrumbie si stiucã. Ospãt nu glumã ! Mai povestim de una, de alta, jucãm ca pe la ei, jucãm ca pe la noi, pânã spre ziuã.

– Sunt asa de bucuroasã…! Fata cu care am venit la botez si cu care aveam sã mã cãsãtoresc peste ceva vreme si-am adus pe lume copiii nostri, aproape lãcrimeazã când îmi mãrturiseste starea prin care trece. Sã-i de-a Dumnezeu noroc si sãnãtate finului nostru si sã-l vedem mire ! Andrei lopãteazã la barcã si ne îndreptãm spre Sulina, de unde, cãtre searã vom lua „Rapida” pânã la Tulcea apoi, gata, spre casã ! Pescarul îsi vede de treaba lui si pare a nu auzi ce vorbim, asa cã Anda, continuã, nedumeritã. Da de ce i-au zis Coco, bãiatului ?

– Ei, asa îl dezmierdãm noi, da-n acte e Vasia, ca Vasile al dumneavoastrã…! Asa îl chema pe bunicul sotiei mele, si-am zis cã…! O barcã mare trece printre noi si malul de stuf, acoperind ultimele vorbe ale noului nostru cumãtru.

Peste douã sãptãmâni i-am botezat bãiatul lui Marius Turcu, finul nostru de cununie din satul meu, Vladia. Am mers cu o grãmadã de prieteni la botez, iar Andrei a venit tocmai de la Sfântul Gheorghe, fãcându-ne o bucurie grozavã la toti când, spre dimineatã, a desertat în niste boluri uriase peste la saramurã, din care singurul ce n-a gustat a fost Cornelus, noul nostru fin de botez, cãruia, simplã si delicatã, Mirela, sotia lui Marius, i-a dat primului ei nãscut numele meu. În seara aceea m-am hotãrât ca, în sfârsit, sã mã însor si eu si sã am copii. Dupã ce, în doi ani si jumãtate, familia mea s-a îmbogãtit cu un bãiat si o fatã, am simtit cã, parcã, totii anii de dinainte i-as fi irosit în van…! Nu era însã chiar asa.

Copii mici, griji mari si cheltuieli mici. Copii mari, griji mari si cheltuieli si mai mari. Tinem legãtura si cu Marius si cu Andrei. Îmi sunt apropiati amândoi, iar eu, sunt mândru de ceea ce au realizat fiecare la casele lor si-n satele lor.

Cei doi fini, Coco si Cornelus, stiu unul de altul, dar nu s-au vãzut niciodatã. Tot mi-am propus sã-i strâng odatã laolaltã si pe ai mei copilasi si pe-ai fratelui meu, gândind cã poate vor fi prieteni, asa cum sunt eu prieten cu pãrintii lor. A trecut vremea, o sã mai treacã si, trag nãdejdea cã voi putea realiza acest lucru cândva…!

În urmã cu vreo zece ani, la începutul unei primãveri târzii, am coborât din barcã pe pontonul din Sfântu Gheorghe. Eram mai multi prieteni si-aveam multe bagaje, mai ales benzinã si bãuturã. Benzinã pentru bãrci, bãuturã pentru noi si cei care aveau sã ne cãlãuzeascã prin hãtisurile si canalele Deltei. Sase-sapte bãietani s-au repezit spre noi, sã ne ridice canistrele. Au început a le cãra, fãrã a ne cere acordul, la telegutele lor cu douã roti, la care erau înhãmati niste cãluti suri si vânosi. Noi eram cinci. Bagaje multe, multe de tot…!

– Da ceilalti oameni când vin…!? se-aratã curios un bãietan de doisprezece-treisprezece ani. Unde ducem bagajele…!?

– La pensiunea „Tãtarul” a rãspuns binedispus edilul Bârladului, surprins cã nu-l cunoaste nimeni taman aici unde, practic, el ne adusese pe noi prima datã si de mai multe ori. M-am apropiat de bãietanul cel îndrãznet, i-am privit chipul semet si mâinile vânjoase, aproape ca de adult. Am tresãrit. I-am întins mâna. Bãiatul m-a privit si s-a apropiat si mai mult de mine, fãrã nicio ezitare, ca si cum ne-am fi cunoscut.

– Eu sunt…

– Domnul Corneliu Bichinet. Nanul meu…! Bãietii ceilalti au rãmas tintuiti lângã atelajele lor, fiecare atent la încãrcãtura sa. Un mãgar începu a da din copite si-a face niste piruiete caraghioase de parcã ar fi fost la circ. Canistrele cu benzinã zãngãneau rãsturnate, însã nu se vãrsã nimic. Cîtiva pescari se apropiau tãcuti si truditi de mal. Cei cu care eram eu se strânseserã derutati lângã cãrutele bãietilor, încercând fiecare sã-si identifice sculele de pescuit, armele si bagajele, încercând sã înteleagã discutia dintre mine si copilandrul cu nasul jupuit si figurã de atlet.

– Lemo, ti-ai gãsit neamurile si pe-aici…!? Titi Titescu îi cinsti cu rachiu gãlbui pe cei trei pescari ce tocmai îsi legaserã bãrcile de cârligile prinse pe noul debarcader din Sfântu Gheorghe. Intrigat cã ceilalti doar multumesc, îi întrebã scurt, aproape rãstit. Nu mã cunoasteti…!?

– Nu. Pescarii ridicarã din umeri si plecarã spre sat, nu înainte de-al atentiona pe bãiatul ce sedea în fata mea. Vezi, Coco, spune acasã cã Andrei, tatãl tãu si cu echipajul sãu, nu se-ntorc degrabã. Ceva probleme cu furtuna. Nu-si gãsiserã încã sculele si plasele când am plecat noi… Pe chipul celui care, realizam acum, era finul meu, trecu un nor de umbrã si tresãri ca la un gând rãu, parcã strecurat de friguri.

– La câte necazuri avem cu cei de la „Biosfera Deltei”, asta ne mai trebuie…! Sã rãmânem si fãrã plase… Vai de mama noastrã !

L-am luat pe bãietas dupã umeri si i-am întins cea mai mare bancnotã pe care o aveam la mine, oarecum vinovat pentru faptul cã de la botez – iatã cum trece viata -, nu-mi mai vãzusem finul. Bãiatul se repezi sã-mi sãrute mâna, iar eu mi-am tras-o ca fript.

– V-am vãzut la televizor de mai multe ori. Vã stiu si butoaiele… Tãceam amândoi, fiecare gândindu-se ce gest ar trebui sã facem în momentul urmãtor.

– Bãi, da pe mine nu mã cunosti, c-am fost si eu la botezul tãu, ãhã, acum nu mai stiu cîti ani…!? Coco se desprinse de mine si-ncepu sã-l cântãreascã pe Titi Titescu, dupã care dãdu un rãspuns uluitor :

– De la botez, ce sã zic, nu vã mai tin minte, cã eram cam mic… Si-a trecut si ceva timp de-atunci. Da de cunoscut vã cunosc de pe un afis îngãlbenit de vreme, de pe baraca tatãlui meu… Dumneavoastrã, dacã nu mã însel, treî sã fiti, asa cum scrie pe afisul în care aveati pãr mai mult si ochelari mai mici „Nenea Titi senatorul / Ce se plimbã cu vaporul…!”

Veselia a cuprins tot grupul. I-am servit pe copii cu sucuri, am dus bagajele, o parte dintre ele într-o magazie a pensiunii, iar pe cele necesare în camere. Gazda stia de venirea noastrã, asa cã, mâncarea era pregãtitã. Evaluând bagajele, femeia de la bucãtãrie întrebã si ea când vin si ceilalti si cîti sunt, pentru a sti ce sã pregãteascã pentru a doua zi de mâncare.

– Mai vin cinci, avansã un personaj ce va deveni celebru într-o altã povestire si cu care Titi Titescu avea sã se ciondãneascã o zi întreagã de la o „rosioarã”, un pestisor buclucas care, prins fiind, n-a putut – ca si noi, de altfel -, sã-l lãmureascã pe îndrãcitul pescar, de ce i se spune „rosioarã” si nu „gãlbioarã” or „albãstricã”…

Andrei s-a întors acasã peste o sãptãmânã, când noi plecaserãm deja. Mi-a telefonat si mi-a explicat nãpasta care-l zãpãcise atât pe el, cât si pe-ai lui. L-am ajutat peste o lunã sã-si cumpere alte plase, spãlând într-un fel absenta mea de-aproape un deceniu din viata fiului sãu Coco, finul nostru. Cu Coco am devenit prieten la cataramã. Bãiatul era foarte inteligent si dibaci la muncã, iar idealul sãu la cei doisprezece ani pe care-i adunase era sã aibã barca lui, plasele si cârligele lui si, mai ales, un cal adevãrat, nu mãgar, nu asin, nu mânz.

– Dacã înveti bine, noi te ajutãm sã fii student si s-ajungi ecologist, sã duci o viatã mai bunã, sã fii sef aici…!

Coco ne-a ascultat. A chibzuit ceva în gând, nepãrând prea încântat de perspectiva pe care i-o zugrãveam noi. Mi se adresã mie, desi rãspunsul era pentru între grupul.

– Oameni buni, eu de învãtat am sã învãt, si-am sã merg la scoalã unde vreti sã mã duceti, dar sã stiti – bãiatul se uita în ochii mei si astepta o aprobare -, eu unde voi fi, am sã am si-un cal, sã fie clar, altfel nu merg nicãieri…!

– Ne-am înteles. A doua zi am fost cu Coco si cu altcineva din grup si, fãrã vorbã multã, i-am deschis finului primul cont bancar, la sucursala BCR din sat. Eu am pus un milion si jumãtate, iar prietenul meu tot atât. I-am explicat finului cã, de câte ori vom ajunge în Deltã, vom verifica si contul sãu, sã vedem ce a adãugat el la ce i-am donat noi, initial. E drept cã, de-atunci n-am mai ajuns la Sfântu Gheorghe decât o singurã datã, însã fiind duminicã, banca era închisã… Vorba rãmâne vorbã. La prima întâlnire, vedem ce-a agonisit Coco si – conform întelegerii -, noi îi dublãm suma care e adunatã prin muncã, acolo.

Cu Cornelus a fost mai simplu si altfel. Merg în satul meu destul de des, asa cã, practic, l-am vãzut crescând sub ochii mei. Dealurile împãdurite din jurul Vladiei nu te lasã sã trãiesti dacã nu ai pe lângã casã o cãrutã si mãcar un cal. Finul nostru a înteles asta de la tatãl sãu, de la vecinii sãi, de la bunici si, mai ales, de la tatãl meu, care, dupã ce-a fost o viatã profesor la scoala din sat, la pensie, ca flãcãii, si-a cumpãrat cãrutã si cal, cu care nu face chirii, îda-si aduce roadele câmpului, toamna, acasã si, din pãdure, lemne de foc.

Cornelus tine gospodãria ca un om mare. Ai lui, harnici fiind, cresc oi, vaci pentru lapte, pãsãri multe, încheagã brânzã, o vând la Bacãu si, mai tot timpul si-l trec muncind cu chibzuintã pãmântul pe care-l au. Stiu si orãsenii treaba asta, dar munca pãmântului nu te îmbogãteste, da nici nu mori de foame…! Cu un pic de zootehnie si c-o moarã, chiar poti prinde un pic de cheag, însã asta se poate întâmpla dacã nu esti prieten cu somnul si cu amiaza.

– Nanule, îmi explica într-o toamnã surie Cornelus, are bunicul un armãsar…! Sã-l vezi, scapãrã asfaltul când dã din copite, însã mie-mi place cel mai mult mânzul cel pintenog pe care-l tine în grajd, nasul Vasile, tatãl matale… Bãiatul zâmbeste stânjenit, asteptând o încurajare din partea mea, eu fiind, practic, cel care ar fi trebuit sã hotãrãsc ce ar fi bine, sã facã tata cu mânzul sãu.

– Si tu nu i l-ai cerut…!? Cornelus pare dezamãgit, neîntelegând jocul meu. Doar stai toatã ziua pe la noi, si-am auzit cã îti faci lectiile la masa unde lucram si eu cu Gelu când eram mici. Dacã ai intrat în casã, de ce nu intri si-n grajd…!? Chipul bãiatului se lumineazã.

– Nanule ! Nasul mi l-ar da, cã eu stiu cã tine la mine, da mi-a zis cã are si el nepoti, pe care-i tot asteaptã si, dacã vin la tarã în vacantã, si-ntreabã de mânz, el ce-o sã le zicã…!? Asa cã, eu propun sã mi-l dati mãcar sã-l cresc, cã nepotilor nu le trebuie mânji, la oras ! Ce sã facã ei cu un mânz printre masini, pe-acolo !? Am auzit cã nici nu-i voie…! Eu l-as adãpa, îl hrãnesc din palmã numaîcu ovãz si-l fac sã strãluceascã… Eu nu schitez nici un gest. Astept finalul rationamentului celui care, practic, a început un soi de negot cu mine. La o adicã – plusã finul -, îl plãtesc ! Strâng alocatia la bancã si vi-l plãtesc, ca sã n-avem vorbã pe urmã…!

Dinspre cismea vin vitele cãtre sat. Le mânã din urmã un urmas al lui mos Cezar Cozma, vãcarul satului nostru de pe vremea copilãriei mele. Se vede treaba cã meseria asta s-a pãstrat în familia lor. Fãrã concurentã prea mare… Frunzele plopilor încep sã tremure, iar toamna cade peste sat odatã cu înserarea, cuprinzându-mã încet – încet si pe mine. Finul meu asteaptã un rãspuns. Întârzii sã i-l dau. Când îl privesc, parcã-l vãd pe Coco din Deltã, fiul lui Andrei Painschi.

– Cornele, dar dacã mânzul nu-i de vânzare…!?

– Nanule, eu v-am zis, asa, cu vorbã bunã, da eu mânzul tot îl iau, chiar de-ar fi sã învãt si tabla înmultirii, cam cum vrea nasul de la mine. Uãi, bãiete, si cum fornãie mânzul ista când îl scarpin, parcã-i om…!

Se-apropie seara. Cade întunericul peste Negresti. Disearã-i sãrbãtoare crestineascã mare, Învierea Domnului nostru Isus Hristos, iar mâine-i Pastele. Termin si eu proza fãrã a-i mai adãuga nimic. E fictiune sau realitate ceea ce scriu eu aici !? Si una, si alta. Eu sunt o certitudine, finii mei sunt acum elevi în clasa a douãsprezecea fiecare, pãrintii lor trãiesc, copiii mei sunt acum adolescenti, iar în grajdurile sãtenilor e timpul când iepele fatã. Cititorilor mei le las imaginatia sã zburde, exact ca a mânjilor pe care i-au crescut în gând Coco si Cornelus, ambii posesori ai carnetului auto categoria B si cu speranta la facultãtile ce le vor urma în curând.

CORNELIU BICHINET

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.