Are 36 de ani, pe care i-a împlinit în prima zi din Mărţişor, şi încă mai visează să facă primii paşi. Nu a mers niciodată în picioare, îşi foloseşte greu mâinile şi scolioza i-a curbat spatele într-un mod îngrijorător. Este vorba de un tânăr din Zvoriştea, Ionuţ Leontin Prisacaru, care în ciuda bolii de care suferă, tetraplegie spastică cu dublă coreoatetoză, luptă în fiecare zi pentru visul lui, să poată merge în picioare, să se poată ţine singur în picioare, lucruri de care ar fi trebuit să se bucure pe când avea doar câteva luni de viaţă. Nu a fost aşa.
Boala s-a declanşat după ce i s-a administrat vaccinul antipoliomielitic, pe când avea circa două luni. Deşi s-a născut normal, la termen, primind nota 10, având 3 kilograme şi 750 de grame, copilul a fost „schilodit” de un vaccin. Aşa susţine mama tânărului, Viorica Prisacaru, fostă asistentă medicală, care cu lacrimi în ochi ne-a spus că fiul ei, primul copil al familiei, ar fi putut fi sănătos, dacă nu i se administra acel vaccin. După ce i-au pus diagnosticul, medicii nu i-au dat şanse la viaţă, dar părinţii au refuzat să-şi abandoneze copilul într-un spital şi au început lupta pentru recuperarea lui Ionuţ.
„A fost şi este o luptă comună. Ionuţ îmi dă şi mie putere”
Viorica Prisacaru este îngerul păzitor al lui Ionuţ. Este mama, prietena, confidenta, omul din umbră, femeia care a crezut în şansa lui Ionuţ, şi nu s-a înşelat. S-a luptat cu medicii, cu mentalitatea oamenilor, cu răutatea unora, cu insensibilitatea altora, dar nu şi-a abandonat niciodată copilul, căruia i-a mai făcut doi frăţiori, o fată şi un băiat, pentru a nu creşte singur.
„A fost şi este o luptă comună. Ionuţ îmi dă şi mie putere. Faptul că el gândeşte, este un copil inteligent, foarte sufletist, care nu s-a lăsat doborât de suferinţă, asta îmi dă şi mie putere enormă. Până în clasa a V-a a făcut învăţământ la domiciliu, după această perioadă a devenit autodidact. Citeşte, îi plac mult poveştile SF şi cele paranormale, ascultă muzică, urmăreşte diferite emisiuni la televizor, poate să folosească tableta, şi-a făcut prieteni pe Facebook, el fiind foarte sociabil”, ne-a spus mama lui Ionuţ.
În toţi aceşti ani, Viorica şi Ionuţ au fost nedespărţiţi, dar nu numai acasă. Au fost zile şi nopţi de durere, de lacrimi, de dor, de suferinţă, de speranţă şi deznădejde, de întrebări fără răspuns: „De ce ni se întâmplă nouă?”, „De ce Ionuţ?”. Adunând clipele, orele, poate că au fost ani petrecuţi doar prin spitale, centre de recuperare din ţară, dar şi din străinătate, cu eforturi financiare considerabile, suportate de familie.
Renunţare, din cauza banilor
Tânărul are nevoie de o alimentaţie sănătoasă, de multe vitamine, pe care părinţii i le procură din străinătate, pe bază de comandă, doar ca boala să nu degenereze. „Ionuţ a făcut progrese foarte mari. El are intelectul normal. Am mers cu el la recuperare, ani la rând, la Techirghiol, la Spitalul de recuperare <Ştefan Stanca> din Bucureşti, la Oradea şi de două ori în Germania, la Magdeburg. Zeci de ani în care am făcut tot ce a fost posibil pentru copilul nostru, pe care şi noi, ca părinţi, dar şi fraţii lui îl iubim şi este ca o rază de lumină. Nu ne este uşor să recunoaştem că din cauza costurilor, care sunt tot mai mari, nu reuşim să mai mergem cu Ionuţ la recuperare. Asta ar însemna că tot ce s-a clădit bun în aceşti ani, tot progresul pe care l-a făcut Ionuţ, ar putea să se dărâme la fel ca piesele dintr-un joc de domino. Nu mai putem suporta toate cheltuielile, după ce am făcut şi un împrumut bancar, pentru care plătim scump”, ne-a povestit Viorica Prisacaru.
Cea mai mare dorinţă: să poată merge
Ionuţ este dependent de mama lui. În fiecare zi are un program bine stabilit. Este ajutat să se spele, să meargă la baie, să se îmbrace, să se hrănească, să îşi ia medicamentele. Tânărul se bucură de faptul că poate să profite de tehnică şi poate să folosească o tabletă, prin care să comunice cu lumea. A învăţat engleza de la televizor şi puţină germană, când a fost la recuperare în această ţară. Este foarte sociabil şi se bucură de vizita oricui.
Doar spasmele, acele contracţii involuntare, violente chiar, ale unor muşchi, îi dau de furcă tânărului, punându-l într-o situaţie delicată în faţa celor care nu îi cunosc suferinţa. Încercând să ascundă durerea, emoţia, Ionuţ ne-a spus că cea mai mare dorinţă a lui este să poată merge, să poată face primii paşi. „Chiar dacă asta s-ar întâmpla şi peste 20 de ani…”, a spus tânărul.
În viaţa lui, ne-a mărturisit cu dificultate Ionuţ, a avut parte şi de bucurii. „Cea mai mare bucurie a fost atunci când am ajuns în Grecia şi am vizitat Mănăstirea Sfântul <Ioan Rusul>”, ne-a spus tânărul, căruia îi plac şi poeziile. În fiecare zi se roagă lui Dumnezeu, iar când poate, participă la slujbele de la biserică. Scaunul cu rotile i-a devenit prieten. El fiind mijlocul prin care tânărul poate să iasă afară din casă, să stea în curte, la aer curat, sau să meargă la biserică, ajutat de părinţi.
Are nevoie de ajutor
Părinţii lui Ionuţ sunt pensionari, iar tânărul are gradul I de handicap cu însoţitor. Lunar, în familia Prisacaru intră circa 2.000 de lei, bani care, în majoritatea lor, se duc pe tratamentul lui Ionuţ. Chiar dacă nu se poate deplasa, tânărul îşi doreşte o viaţă normală. Îşi încurajează mama, atunci când grijile şi deznădejdea o doboară, o trimite la plimbare, pentru că îşi dă seama că viaţa ei s-a contopit cu viaţa lui şi nu vrea să-i fie o povară. Are şi el momente de cădere, când îşi spune că… la ce folos o astfel de viaţă, dar imediat tot el îşi dă şi răspunsul: „Vreau să merg, şi din asta mi-am făcut un ţel”.
Pentru ca Ionuţ să reuşească să facă primii paşi, are nevoie de ajutorul specialiştilor, de kinetoterapeuţi care să lucreze cu el, are nevoie de aparate, cu care ar putea să facă exerciţii şi acasă, ajutat de mama lui, are nevoie de oameni care să-l încurajeze, să-i dea speranţă, să-l transforme din copilul care nu merge în picioare, în tânărul de care au nevoie la bătrâneţe părinţii lui.Ionuţ are nevoie de ajutorul unui medic stomatolog, care să vrea să-i facă o anestezie totală, pentru a putea să-i repare dantura. Mama băiatului a primit refuzul mai multor medici.
Tânărul aredreptul să viseze, dar pentru ca visurile lui să devină realitate are nevoie de oameni care să-l ajute. Cei care au auzit strigătul de disperare al unei mame care nu poate să-şi mai ajute copilul, cei care îl văd pe Ionuţ un învingător, nu un învins, pentru că vrea să continue lupta, să meargă în picioare, pot să sune la numărul de telefon 0751 062 141 (Viorica Prisacaru) sau la numărul redacţiei 0230 522 993. Numărul de cont al lui Ionuț Leontin Prisacaru este RO76MIRO0000750820980201.
Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceava: http://www.monitorulsv.ro/Reportaj/2014-03-18/Are-36-de-ani-si-nu-a-mers-niciodata-in-picioare-dupa-ce-i-s-a-administrat-un-vaccin#ixzz2wOT4Y8cb
